Mă mândresc că am fost elevă iar astăzi sunt dascăl al Şcolii “SILVANIA”

Am iubit, de când ma știu, școala.

Nu împlinisem șase ani și la multe insistente, părinții m-au lăsat să merg la școală. Mergeam cu multă plăcere din mai multe motive- unul extrem de important, învățătoarea mea – Ecaterina Pușcaș. Ea a știut să facă din școală un loc drag tuturor, unde abia așteptam să ajungem, ea ne-a învățat să îndrăgim cartea, să deslușim ceea ce ieri era un mister.

Anii s-au adunat in clepsidra timpului și iată că intrăm din nou cu emoție pe porțile aceleași școli, de data asta ca dascăl. Era o altfel de emoție, un amestec de emoție și teamă.Teama și grija de a mă ridica la înălțimea pretențiilor dascălilor mei. Am clădit alături de ei cațiva ani la ” Templul eternității” punând cu grijă fiecare lucru la locul său, pentru a obține o construcție durabilă.

În toată munca mea am luat alături de mine RESPECTUL și am constatat că nu m-a trădat.

Astăzi când școala mea dragă, ce poartă un nume străvechi ” SILVANIA” este  în sărbătoare, sunt fericită alaturi de toți cei care țin aprinsă flacăra cunoașterii, o întrețin, să poată lumina multe generații de acum înainte.

Director adjunct prof. Mărioara Ghile

 

Când razele soarelui pătrund până la masa  mea de scris, decorând fereastra în zeci de culori, îmi deschid porţile inimii şi, din adâncul ei izvorăşte calda mulţumire pentru că am ocazia să îţi scriu o scrisoare de recunoştinţă, dragă şcoală.

Acum mă gândesc cum coboară timpul, cum trec clipele şi realizez că niciodată nu ne vom mai reîntâlni cu ce-a fost ieri; rămân însă cu speranţa că,uneori, în ceasuri de răgaz, avem bucuria de a retrăi cu ochii minţii clipele primilor ani, ca învăţăcei. Aşa e viaţa, ţesută din culori şi nuanţe, din reflexe şi contraste. Pe scara întregului univers, timpul e ireversibil. Sunt momente în care am vrea să rămânem ancoraţi, într-o frântură de timp, sunt clipe în care am vrea să dăm timpul înapoi, sau, să luăm, dacă plecăm, cu noi, timpuri, luciditatea şi arta care ne-a cultivat talentele, înclinaţiile, vocaţiile – pe dragii mei dascăli.

Echilibrate şi ferme, ramurile lor de stejari falnici găzduiesc o lume întreagă. Sub coroana lor se adăpostesc generaţii de trecători, zăbovind fiecare o vreme, rezemaţi de trunchiul solid, captând parcă seva copacului şi dobândind tăria de a merge mai departe.

Închipuiţi ca izvoare cu apa limpede, cristalină… nu contează câţi şi cine se apleacă să bea atâta timp cât le poate astâmpăra setea asemenea soarelui care îi încălzeşte pe toţi… mai buni, mai răi,  ei sunt cei care cu seriozitate şi dezinteres ne călăuzesc minţile neexperimentate în fundamentale călătorii de explorare, sunt cei care despică pentru noi firul cunoaşterii, încurajându-ne mai apoi, să îl împletim la loc, în felul nostru. Sunt cei care ne ajută să creştem astfel încât să nu ne fie ruşine să îi privim în ochi, când ne întâlnim.

Sunt oameni cu slăbiciuni şi pasiuni, care ştiu, meşteşugit, să-şi lase grijile la uşa clasei; oameni care, fără a pretinde că ştiu toate tainele lumii, au harul de a ne trimite pe noi în căutarea lor.

Cred că un dascăl e mare nu atât prin el însuşi, cât prin ceea ce lasă în urmă: gânduri, fapte, tresăriri, gesturi, pasiuni, certitudini, dileme, dureri, mângâieri şi amintiri îngrămădite în fiecare dintre noi. Drama axiologică este că nu îţi dai seama de toate acestea decât după ce au trecut: un anumit mod de a gândi, o atitudine, o credinţă, o îndoială, un anumit simţământ, o chemare către un ţel, o licărire de încredere şi o înălţare spirituală, un etos al echilibrului şi al bunei măsuri, un ataşament neţărmurit faţă de dreptate şi echitate,un acut sentiment al echităţii şi responsabilităţii, o dragoste evidentă faţă de om şi umanitate.

Am avut şi am o mare reverenţă faţă de dascălii care au sădit în mine toate aceste lucruri prin puterea exemplului. Şi asta pentru că exemplele bune fac mai mult ca toate teoriile din lume. Nimic nu coboară mai adânc şi mai cu blândeţe în sufeltul omului decât exemplul…care clădeşte cunoştinţe şi deprinderi temeinice, trezeşte sentimente pozitive şi înălţătoare, formează o conduită civilizată.

Modele… Asta am văzut şi eu în aceşti oameni minunaţi. Adevăratul model e cel care ne trimite dincolo de el, cu ceva din el, pentru a ne regăsi natura intimă.  Un model ne-a format cu adevărat atunci când nu mai avem nevoie de el, când ne putem descurca fără el, şi, poate, atunci când noi înşine am devenit, pe nesimţite un alt model, cu aceeaşi soartă pentru alţii. Modelul nu e important prin el, ci prin ceea ce urmează după ce acesta a încetat să mai fie.

Dragostea… Asta ne-au transmis aceşti oameni de caracter…dragostea pentru cunoaştere şi oameni. Ea e cea care se transmite. Ea e calea spre cuvinte şi metode potrivite spre răbdare, înţelegere, apropiere şi respect

Să le aducem, deci,un sincer omagiu, dascălilor noştri. Întreaga noastră gratitudine, foştilor noştri dascăli…un gând de recunoştinţă. Recunoştinţa e memoria inimii şi cel mai frumos şi nobil sentiment al sufletului. Cât e de frumos când vedem că şi alţii îşi aduc aminte de noi! Şi eu am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni, care mi-au dat înainte de toate dragostea lor şi asta se cuvine, să dăm şi noi mai departe- recunoştinţă –  în profesiile noastre, în viaţa de zi cu zi, în păstrarea prestigiului familiei ca unică mulţumire .

La 120 de ani de existenţă, urez din suflet şcolii care m-a format ca om şi slujitorilor săi meşteşugiţi care mi-au rămas pentru eternitate în inimă, mulţi ani, cu succese şi bucurii!

RAMONA BELDIMAN (n. AIONESE)

 

“Atunci când suntem in căutarea timpului când râsul si veselia erau acel modus vivendi ideal pe care nimeni şi nimic ne le poate egala, gândul nostru se indreaptă, inexorabil, spre paradisul copilăriei eterne. şi ce poate fi mai sfânt si mai adevărat decat lumea candorii din ŞCOALA pe care acum, iată, o percepem cu o privire matură şi, totuşi, nostalgică. Grădina secretă a sufletului meu păstrează, in cele mai tainice unghere, sentimentele calde şi unice ale elevei care a descoperit lumea şi care continuă să o descopere pentru că, nu-i aşa, nu încetăm niciodată să fim căutători de frumuseţi şi de puritate. Şi de adevăr. Adevărul de a fi OM.”

LIGIA MIRIŞAN (n. CHIŞBORA)